Impreuna #reconstruim
Cabana Gigi Ursu
FORUMUL MONTAN din ROMÂNIA - OMAGIU
CINE A FOST GIGI URSU?
Ne-a părăsit un „simbol” al tradiţiei şi tăriei OMULUI din Carpaţi Începutul de an 2013 a adus un eveniment sensibil şi dureros pentru Forumul Montan din România şi pentru o familie cu un rol special în evoluţia problematicii complexe a zonelor montane.
A trecut în eternitate prematur şi după o îndelungată suferinţă, poate cel mai autentic „simbol” al munţilor Carpaţi, a acelei părţi din substanţa care face muntele „viu” şi folositor lumii din jur: ţăranul - crescătorul de animale, muntean, un autohton al „Ţării Dornelor”.
M-am simţit dator să scriu despre Gigi Ursu şi rolul său de excepţie, nu doar prin confundarea până la identificare cu mediul său natural din satul Argestru şi de la „Obcina Mare” a Giumalăului, ci în mod special prin rolul, asumat, de lider neimpus, autentic şi oficializat, prin puterea exemplului propriu. Fiu al Dornelor, prin mamă şi tată (Gheorghe Ursu), prin bunici şi străbunici, proprietar al unei gospodării cuprinse, pe care comunismul a stigmatizat-o în categoria „chiaburi” (adică „cei mai vrednici”, spunem, astăzi).
Cu tinereţea petrecută la coasă şi la vite, cu şcoală medie şi armata făcută „la zi”, ştiind de toate de-ale gospodăriei şi vieţii de munte, prin tradiţie şi practică timpurie, şofer-mecanic, sănătos la minte şi puternic fizic şi psihic. Aşa l-am cunoscut prin anii 1974-75. Ca medic veterinar tânăr, am avut legături prima dată cu tatăl, Gheorghe Ursu şi treptat, după multe „schimburi de idei” nonconformiste acelor timpuri, ne-am şi împrietenit. Despre Gigi, tatăl mai spunea: „Copilul ăsta n-are frică de nimic....”.
Despre reîntoarcere, regăsire, un bărbat adevărat, un incendiu teribil și niște femei jos cu pălăria.
Așa cum există în literatură o teorie a relecturii, așa există pentru călător o teorie a reîntoarcerii, a revenirii în locuri magnetice, care nu încetează să te cheme pe nume. E o chemare șoptită, de sirenă.
A citi o carte înseamnă un sens unic, înseamnă a te angaja pe un parcurs liniar, a te pierde în gândurile unui autor. Sensul e dat de un început și de un final. A reciti înseamnă a merge înainte și înapoi, la fel cum te-ai preumbla sus-jos, pe un drum. E un exercițiu de înstrăinare cu bună știință. Când recitești o carte, Tu-cel-acum-străin te întorci la începutul ei, dar într-un mod proaspăt.
La fel, Isus-cel-proaspăt-înviat răsare înaintea a doi ucenici pe drumul Emausului deghizat în străin, ca unul care face iar cunoștință cu lumea din care tocmai a absentat vreme de trei zile. Obiectul întâmplării tocmai s-a înstrăinat de ea. Isus ia în primire realitatea dintr-o postură cu totul nouă, schimbată. Iată de ce vechii lui prieteni nu-l recunosc și-l întreabă: „Tu eşti singurul străin în Ierusalim, de nu ştii ce s-a întâmplat în el în zilele acestea?”